Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vietii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădesti-n a ta gândire
Si câmpiile Asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai la codrul cu verdeată,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreată.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurită,
Eu pe-un fir de romanită
Voi cerca de mă iubesti.
Si de-a soarelui căldură
Voi fi rosie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub pălărie -
S-apoi cine treabă are?
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i tinea de subsuoară,
Te-oi tinea de după gât.
Pe cărarea-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi esti drag?"
Înc-o gură - si dispare...
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră -
Floare- albastră ! floare-albastră!...
Totusi este trist în lume!
